|
| flash NEWS |
| * Vineri, 7 septembrie, ora 20.30, in cadrul Festivalului George Enescu, recital Berti Barbera & Nicu Patoi – Piata Festivalului, langa Ateneul Roman - http://muzical.srr.ro |
| * Incepand cu 1 octombrie la Radio Romania Muzical (97,6 FM), in fiecare sambata si duminica intre orele 16.10.- 18.00, ascultati emisiunea “CD Man – Berti Barbera” - http://muzical.srr.ro |
| |
|
|
| |
Articole scrise de mine
 BELA FLECK
CAJUN MUSIC
CATCH A FIRE - BOB MARLEY
DEPECHE MODE
JONI MITCHELL
KING CRIMSON
KLEZMER
LTE
Nevoia de normalitate
NOA
ONDAR
PAT METHENY
PETER GABRIEL
PHIL COLLINS
SCORPIONS
SONGS OF FREEDOM - BOB MARLEY
TAKE 6
Termenul de vedeta
THE PINK INTERVIEW
UMBRE SI LUMINA SAU PROCLAMATIA BUCURIEI |
“UMBRE SI LUMINA SAU PROCLAMATIA BUCURIEI”
Uneori, dupa cum multa lume declara, e greu sa fii femeie. E greu sa fii si artist. Joni Mitchell este o femeie care traieste intr-o lume a artei deseori estimata industrial si meschin dupa vanzari si rentabilitate. Cu toate acestea ea a gasit renasterea si bucuria, picteaza, scrie poezie si muzica, este una dintre cele mai influente personalitati ale muzicii contemporane si a desfiintat orice idee muzicala preconceputa, a dizolvat toate sigiliile stilistice intr-o cariera de aproape patruzeci de ani. Suzanne Vega, Noa, Rickie Lee Jones, Sheryl Crow, Tori Amos, Alanis Morissette, Chrissie Hynde, Prince, Morrissey, Seal sau Beck sunt doar cativa artisti care i-au recunoscut influenta majora. A fost prima femeie din generatia ei care a demonstrat ca un cantautor nu trebuie neaparat sa foloseasca sau sa fie un barbat pentru a descrie lumea emotiilor, experientelor si evenimentelor. Nu a jucat niciodata cartea celor care stiu regulile succesului in industria muzicala si a refuzat formulele magice si depersonalizante, a refuzat ipocrizia pentru a se exprima cu o sinceritate dezarmanta. Spre deosebire de alti artisti care au avut la randul lor ceva de spus, Joni Mitchell a fost tot timpul deschisa, foarte realista si suficient de “ea insasi” pentru a nu avea nevoie de masti si mister artificial.
Roberta Joan Anderson s-a nascut la 7 noiembrie 1943 in Fort Macleod, Alberta, in preeria canadiana. A cunoscut popularitatea inca din adolescenta si a nutrit pasiuni pentru dans si eroi muzicali de taina cum ar fi Miles Davis si Rachmaninov. A visat sa devina pianista de muzica clasica si mare artist plastic dar niciodata nu s-a gandit cu seriozitate sa-si foloseasca vocea pentru a canta. La un moment dat, cu 36 de dolari a cumparat un ukulele (o chitara de dimensiuni reduse, instrument traditional hawaiian) si a inceput sa studieze intens, fara oprire, chiar si cand statea la coada la bilete de cinema. Timpul dedicat muzicii i-a format o fire introvertita si bineinteles reprosurile prietenilor. Cei 15 dolari pe care ii castiga in fiecare noapte in cluburi erau suficienti pentru tigari, bowling si ocazional cate un film. A urmat o chitara, din nou studiu, multe auditii muzicale si prima compozitie, despre drum si freamatul rotilor, intitulat “Day After Day”. Inca de la inceput si-a conturat propriul stil de a compune si de a orchestra, a inventat acordaje proprii de chitara si s-a impus pe scena folk din zona. In 1965 s-a mutat in Toronto, s-a casatorit cu artistul folk Chuck Mitchell si a inceput sa cante sub numele de Joni Mitchell. Dupa un an a inceput experienta americana, la Detroit, de care o leaga primul divort dar si primul contract cu o casa de discuri importanta. Mai mult, a fost pusa in situatia agonizanta, datorata lipsei de bani, de a accepta ca fiica ei sa fie adoptata de alta familie (un secret tinut aproape 30 de ani). Si-a atenuat durerea scriind mult si progresand cu pasi mari. O femeie frumoasa, cu o privire patrunzatoare, cu inima de poet si energie de adolescent, o combinatie care a ramas de neuitat in memoria tuturor celor care au cunoscut-o. A scris despre orice, de la calatorii si trenuri pana la caracterele indelebile ale personajelor pe care le-a intalnit.”Both Sides Now, Circle Song”, “Big Yellow Taxi” sau “Woodstock” sunt doar cateva din cantecele ei de inceput care au devenit clasice.
Caracterizarea care i s-a facut in anii tineretii, aceea care o includea in categoria hippie nu a fost prea exacta. Dupa dinamica impusa in ritmul vietii ei, dupa felul in care a raspuns provocarilor se poate spune ca a fost mai mult “rock’n’roll in atitudine, iar pe scena, substitutiile armonice, aranjamentele sofisticate si muzicienii de prima mana ii conferea o inalta tinuta artistica, cu specific jazz-istic. I-a urmarit pe baietii care la Woodstock isi prezentau reverentele de rock stars , a stat de-o parte si a scris imnul festivalului.
Multe piese au venit in cantitati considerabile la inceput, decantandu-se in repertoriul de concert (multe cantece erau abordate doar de cateva ori, dupa care erau abandonate) sau pe primele albume, rezumate in mare parte la titluri descriptive sau portrete orchestrate pentru chiatara, voce si, eventual, o sectie ritmica schematica. Cu toate astea, aparitiile ei erau surprinzatoare prin stralucire, inteligenta si umor. Pauzele din timpul concertului in care isi acorda chitara erau umplute cu povestiri si remarci care de multe ori starneau hohote de ras. Chiar si un album cu incarcatura emotionala precum “Blue” are propriile conotatii umoristice.
Pe scena interpreteaza roluri, imita voci, rade, se joaca cu publicul si-si saluta prietenii. Acelasi lucru se intampla in atelierul ei de pictura. Aceleasi peisaje, povesti, descrieri, personaje, portrete, prieteni, toate expuse in mii de ipostaze, in culori si nuante pornite din nevoia de a-si articula emotiile, intr-un stil unic si cu un talent incredibil.
“Court And Spark” a fost un alt moment de referinta in discografia Joni Mitchell. De o claritate uimitoare, albumul studiaza voluptatile si deziluziile relatiilor afective. Mai multe instrumente, mai multe culori releva o noua faza a talentului ei orchestral. De acum, muzica ei devine la fel de captivanta ca si versurile.
Fara sa arunce prea multe priviri in urma, atinge noi niveluri cu fiecare album lansat. “The Hissing Of Summer Lawns” aduce noi elemente surprinzatoare. Pe acest disc gasim unul din exemplele timpurii de “sampling”, cu sunete luate dintr-un cantec de razboi din Burundi. La fel ca in majoritatea situatiilor, Mitchell nu a lucrat cu un producator, conducand de una singura sesiunile de inregistrari.
O calatorie vest-est-retur facuta in 1976 i-a alimentat imaginile care aveau sa alcatuiasca unul dintre cele mai bune albume ale ei : “Hejira”, precum si unul din cele mai frumoase cantece : ”Amelia”. Le fel, o conversatie cu artistul blues Furry Lewis, un alt adept al “acordajului deschis” a dus la o portretizare a acestuia pe piesa “Furry Sings The Blues”.
Din punct de vedere sonor, stacheta a fost ridicata din nou cu “Don Juan’s Reckless Daughter”.Sesiunea in urma careia a iesit acest dublu album a fost din nou o experienta care i-a extins limitele artistice. La scurt timp dupa lansare, nimeni altul decat Charlie Mingus a aparut cu noi idei de proiecte, fiind capacitat de muzica si spiritul purtand marca Joni Mitchell. Rezultatul colaborarii lor a fost publicat dupa moartea lui Mingus, delectand publicul si provocandu-l in acelasi timp, starnind comentariile inerente ale puritanilor jazz-ului.
Albumul “Mingus” a marcat sfarsitul unei faze explozive din cariera ei si inceputul a ceea ce va fi cea mai creativa perioada, cu cinci albume lansate in anii ’80 – ’90. Chiar daca se incadrau onorabil in peisajul sonor al acelor ani, albume precum “Wild Things Run Fast”, “Chalk Mark In A Rain Storm” sau “Night Ride Home”, rezultatul unei inspiratii masive, nu s-au bucurat de aprecierea justa. Compensatia a venit odata cu premiul Grammy primit pentru albunul “Turbulent Indigo”.
Noul mileniu a adus-o pe Joni Mitchell intr-o noua ipostaza artistica remarcabila. O repunere in pagina a repertoriului intr-un context simfonic aduc in prim plan o voce mai profunda si mai matura ca oricand iar albumele “Both Sides Now” si impresionantul “Travelogue”, cu un set de piese relevante, reprezinta o sursa de inspiratie, un subiect de adulatie pentru multi artisti din zilele noastre si o atestare a valorii muzicii orchestrale americane.
La fel ca in cazul multor vizionari care au precedat-o, proiectele Joni Mitchell au avut nevoie de cativa ani pentru a-si gasi cea mai potrivita si apreciativa audienta. Dar precum valurile care lovesc tarmul, albumele ei se succed cu o forta progresiva.
Este adevarat ca in ultima vreme Joni Mitchell nu am mai scris sau inregistrat nimic nou. Poate muza este intr-un impas, dar procesul de reevaluare a celor mai bune productii continua. Sau poate trebuie sa mai asteptam cateva valuri care sa loveasca tarmul. Sau poate e vorba de ceva mai profund. In 1997 s-a intalnit cu fiica pe care n-a vazut-o timp de 32 de ani. A inceput sa scrie muzica in momentul in care s-a despartit de ea si s-a oprit atunci cand s-au revazut. Acum picteaza. Lucrarile remarcabile se succed in plina forta, apar destul de rar in galeriile publice din America, in schimb sunt generos expuse pe copertile interioare ale albumelor.
Joni Mitchell a sfidat “moda” muzicala si incadrarea in genuri, experimentand “sampling”-ul, explorand muzica lumii inainte ca aceasta sa se incadreze in “mainstream”, a atins notele “blue”, a folosit jazz-ul, “scat”-ul si improvizatia poetica intr-o perioada cand aceste procedee erau dureros de nedorite. Incapabila de complezenta creativa, ea nu a respectat vechile reguli permitandu-si sa modifice si sa transpuna pe muzica un poem scris de Yeates (“The Second Coming”) sau un text biblic introdus in piesa “Love” de pe albumul “Wild Things Run Fast”.
Precum picturile, precum muzica ei, precum viata ei, Joni Mitchell nu a ales calea raspunsurilor comode. A ales explorarea marilor intrebari ca nimeni altcineva, fie cu pensula, cu chitara, pianul sau ukulele sau pur si simplu stand pe scena sau in camera plina cu panze si culori. Muzica ei a creeat o legatura stransa cu cei care o asculta, devenind o muza post-modernista, o forta a culturii populare moderne care ne-a patruns in constiinta. Textele ei au ajuns “motto” pe multe alte coperti de discuri, carti sau scenarii de film. Amprenta personalitatii ei se reliefeaza ca un totem, dominand peisajul artistic al ultimilor 35 de ani.
Sinceritatea, drumurile, prietenii, durerea, culorile, sfidarea compromisului, bucuria, peisajele, prim-planurile, portretele, toate sunetele care au putut fi domesticite, toate cuvintele care au putut exprima ceva coerent si onest, toate elementele care construiesc un spirit elevat au conturat o imensa opera de arta. Iar opera este insasi Joni Mitchell. |
|
|
|
|
|